† EPISCOP

ADMINISTRAŢIA EPARHIALĂ

PROTOPOPIATE

PAROHII

PREOŢI

MĂNĂSTIRI

PROGRAME CATEHETICE

PROGRAME SOCIALE

ŞTIRI

ACTE ŞI FORMULARE

ISTORICUL EPARHIEI

CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE

EXAMEN DE CAPACITATE

RESURSE ORTODOXE





www.radiorenasterea.ro

Radio Renaşterea -

www.ubbcluj.ro

Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj Napoca -


Târnosirea bisericii din localitatea Bocşiţa

În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Preasfinţitul Părinte Episcop Petroniu, în fruntea unui sobor format din preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în filia Bocşiţa, parohia Coşeiu, ocazie cu care a fost târnosită noua biserică din localitate.
Localitatea Bocșița a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1349, sub numele de Baxa. Alte atestări documentare au fost făcute în anii 1450 (Also Baxa, Bakcha), 1635 (Puszta Baksa), 1750 (Kis Boca), 1760-1762 (Magyar Baksa), 1850 (Boksitza), 1854 (Magyar-Baksa, Bocșița), 1900 (Bocșița). Numele localității provine din antroponimul românesc Bocșa, de origine slavă, influență a conviețuirii românilor cu popoarele de origine slavă pe acest teritoriu în timpul formării limbii române. Satul Bocșița se află în apropierea satului Bocșa, numele său diminutivat indicând faptul că localitatea s-a format ulterior, cel mai probabil prin “roirea” locuitorilor din vatra veche a satului. Denumirea de magyar (unguresc) care se întâlnește în atestarea din anii 1760 - 1762 și 1854 nu are nici o legătură cu realitatea, deoarece satul a fost dintotdeauna românesc. Atribuirea determinantului magyar a fost un obicei al autorităților maghiare din epocă, aspect care se întâlnește și în cazul altor localități din Ardeal care au fost dintotdeauna curat românești. Biserica de lemn din Bocșița după Leontin Ghergariu datează biserica din 1625 în timp ce pe lista monumentelor istorice apare datată din secolul 18.
În timp biserica de lemn s-a dovedit a fi neâncăpătoare astfel că după anul 1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică de zid. Alături de vrednicii credincioşi din Bocşiţa s-au ostenit preacucernicii preoţi care i-au păstorit în această perioadă, părintele Ciorlăuş Ioan parohul de la Chilioara, părintele Man Vasile parohul de la Agrij, părintele Sorin Ienciu, actualmente la parohia Stupini, părintele Gârboan Doru actualmente preot la Faenze în Italia. Dar cum se spune ,,sfârşitul încununează opera” cel ce a finalizat lucrările de construcţie este părintele Pop Silviu, care pentru eforturile şi strădaniile depuse a fost hirotesit întru iconom. În timpul păstoririi sale s-au realizat următoarele lucrări: iconostas sculptat în lemn de tei, pictură pe iconostas, pictură în tehnica fresco în biserică, pardoseală gresie, semimarmura în interiorul bisericii, încălzire pe convectoare electrice, mobilier bisericesc nou (tetrapod, strane, bănci).
Pentru bunul mers al slujbelor religioase s-a înzestrat biserica cu obiecte de cult, cărţi şi veşminte.
În exterior s-au realizat: alei pavate, scările acoperite cu greso granit, două troiţe, două terase din schelet metalic cu policarbonat, gard împrejmuitor şi porţi la intrare precum şi înfrumuseţarea curţii cu arbuşti ornamentali.


Preot
Cătălin Lucaci



Târnosirea bisericii din localitatea Chizeni

Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, a târnosit biserica din filia Chizeni, parohia Dobrocina din Protopopiatul Jibou, de sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 2012), apoi a săvârşit Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Din sobor a făcut parte şi Preacucernicul Părinte Protopop Dan Dregan. A fost prezent un mare număr de credincioşi din localitate şi din satele dimprejur.
Satul. Numele şi-a luat, probabil, în urma faptului că era situat în mijlocul celorlalte sate. (Kőzfalu = sat de mijloc). Variantele numelui: 1538 Keuzfalu, 1571 Keuzeu, 1578 Kőzfalu. Este aşezat pe malul stâng al Someşului, la 31,4 km de Dej. Posesorii satului, la începuturi, au fost probabil strămoşii conţilor Banffy. La 1571 este în proprietatea lui Mihail Kendy, dar are posesiuni aici şi regele Ioan Sigismund, care ar fi luat unele părţi din moşiile familiei Kendy, dovediţi a fi infideli. Este pomenit la această dată cneazul Filip Balmoş şi Mihail Mara şi Szagaliga, iobagii familiei Kendy. La 1575 Farkaş Banffy, fiul lui Ştefan Banffy Loconczi interzice fraţilor săi Ioan şi Ştefan să zălogească ¼ din moşia lui Ioan Kendy. La 1577 Alexandru Kendy este întărit în posesiunea de aici. La 1579 este în posesiunea lui Lupul şi Alexandru Kendy. În anul 1579 Elisabeta Fratai, văduva lui Alexandru Kendy este introdusă în posesiunea părţii moştenite de la soţul ei, iar în 1590 satul este în proprietatea lui Barbara Kemendy, văduva lui Lupul Kendy şi în proprietatea lui Alexandru Kendy. La 1598, unul din proprietari este Gaspar Almady care a primit de la principele Sigismund Bathory partea familiei Kendy. Urmaşii lui Cserẻnyi au aici 10 iobagi impozabili. În anul 1684 proprietarii de aici sunt Ladislau şi Ioan Mikola Szasmosfalvi, iar în 1696 satul este în supunerea turcilor. În 1898 proprietari sunt: dr. Teodor Mihali având 1464 iugăre de pământ, moştenire de la Ioan Vaida de către Vera Vaida, soţia lui Mihali. Locuitorii din sat sunt români care se ocupă cu agricultura. În alimentaţie un rol mare îl are mălaiul. Îmbrăcămintea se confecţionează din lână, cânepă, locuitorii iarna poartă cioareci, pieptar, căciulă, iar vara îmbrăcăminte făcută din pânză şi clop de paie. Ca încălţări folosesc opinci, vara umblă mai mult desculţi. Casele sunt din bârne, cu acoperiş de paie. Clima este sănătoasă, apărată de vânturi năvalnice. La 1750, 2/3 din hotar este pe şes şi este rodnic, restul este aşezat pe deal şi neproductiv. Trăiesc din produsele pământului, dar se ocupă şi cu transportul de sare de la Ocna Dej la Şimleul Silvaniei, făcând un drum lung de 8 mile. Frecventează târgurile de la Dej, Reteag şi Olpreţ. Hotarul se cultivă după sistemul bienal, se ară cu 4-6 boi, pământul nu se îngraşă. Are şi puţină vie. Păduri are suficiente, la fel terenuri de păşunat şi locuri de cosit. La 1822 hotarul este socotit de clasa I-a. În 1898 terenul este productiv, deşi este inundabil. Se produce: porumb, grâu şi secară, cânepă, ovăz şi cartofi. Se cresc vite, oi, porci şi păsări. Se cultivă în livezi: pruni şi meri. Loc de adăpat este râul Someş. Satul are două mori de apă cu câte două pietre în proprietatea lui Teodor Mihali, care are şi podari în sat. Locuitori: în 1508 sunt 45 de iobagi care locuiesc în 17 case. Populaţia totală este de 51 de suflete. La 1706 sunt 14 iobagi care locuiesc în şase case, două sunt pustii, iar la 1750 sunt 10 familii de iobagi cu şesie în 10 case. În 1857 sunt 85 de locuitori, iar în anul 1886 sunt înregistraţi 108 locuitori, din care patru evrei, restul români. La 1891 existau 181 locuitori.
Biserica. Prima biserică este construită din lemn şi sfinţită sub hramul Sfinţii Arhangheli. Actuala biserică de zid a fost construită între anii 1908-1910. La biserică, în decursul timpului, se cunosc următorii slujitori: până în 1912 Hosu Gavril şi Vasile, tată şi fiu; între 1912-1962, Cheresteş Ioan; între 1962 şi 1969, Revnic Vasile; între 1969 şi 1971, Petriş Ioan; între 1971-1974, Mărcuş Vasile; între 1974-1989, Căpâlna Dumitru; între 1990-1992, Petriş Ioan; între 1992-1995, Teodorescu Crin; între 1995-1999, Both Iacob - Mircea; între 1999-2009, Chiroban Paul-Iulian, iar din 2009 până în prezent Pop Florin – Marian, în timpul căruia s-au efectuat următoarele lucrări: s-a finalizat pictura; s-a dotat biserica cu cele necesare (cruce, acoperăminte pentru sfânta masă, şfeşnice, chivot, icoane pentru închinare, etc.); s-au recondiţionat candelabrele metalice, icoanele din lemn şi troiţele; s-a renovat monumentul eroilor ş.a., lucrări înfăptuite prin contribuţia celor 15 familii şi 20 de văduvi ai filiei. Pentru aceste realizări şi pentru altele pe plan pastoral, Preacucernicul Părinte paroh a fost hirotesit – la momentul potrivit în cadrul Sfintei Liturghii - sachelar, cu drept de a purta brâu albastru. După otpustul Sfintei Liturghii s-a dat citire hrisovului şi s-au acordat diplome de merit.
În cuvântul de învăţătură, Preasfinţitul Petroniu a felicitat, mai întâi, pe Preacucernicii Părinţi Paul – Iulian Chiroban (în timpul păstoririi căruia s-au început lucrările) şi Florin – Marian Pop şi pe credincioşi pentru lucrări şi jertfelnicie, apoi a explicat momentele importante din rânduiala târnosirii unei biserici. Preasfinţia Sa a continuat apoi cu tâlcuirea Evangheliei zilei şi a expus istoria lemnului crucii. La final, Arhiereul i-a binecuvântat pe toţi. Preacucernicul Părinte Paroh a mulţumit Preasfinţitului pentru prezenţă, Sfânta Liturghie şi distincţia acordată.




Preot Protopop Dan Dregan
Preot Paroh Florin – Marian Pop



Sfinţirea Pietrei de Temelie la capela sediului Centrului Eparhial

Miercuri, 12 septembrie 2012, Preasfinţitul Părinte Petroniu a sfinţit piatra de temelie a paraclisului cu hramul "Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca" din cadrul Centrului Eparhial al Episcopiei Sălajului.

Alături de Preasfinţia sa au fost prezenţi angajaţii Centrului Eparhial al Episcopiei Sălajului.



Liturghie Arhierească la parohia Fântânele Rus

Preasfinţitul Părinte Petroniu Florea, Episcopul Sălajului, a săvârşit Sfânta Liturghie, în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (9 septembrie 2012), în Parohia Fântânele – Rus, Protopopiatul Jibou. Preasfinţia Sa a fost înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, sobor din care a făcut parte şi Preacucernicul Părinte Protopop Dan Dregan. La eveniment a participat un mare număr de credincioşi.

Satul. Numele satului este pomenit în documente şi conscripţii din cele mai vechi timpuri. Consemnarea lui sub denumirea propriu – zisă de Kabalapataka – tradus în româneşte Valea Iepei – o avem din anul 1338 ca vâlcică în hotarul din plasa marginală Rogna. În decursul anilor, localitatea a cunoscut mai multe variante în denumirea sa. Astfel: 1632 – Prezlup, 1694 – Iapa, 1921 – Eapa, 1964 – Fântânele, 1968 – Fântânele – Rus. Denumirea sa derivă din cuvântul latin Kabala care în româneşte se traduce iapă. Sate cu astfel de denumiri sunt consemnate în documentele de odinioară în Maramureş şi Banat: “Pământul Iepei” – Kabalafoldje încă din anul 1271. Desigur, aceste date sunt preluate din consemnările maghiare, dar cum acest sat purta numele său înaintea cuceririi de către regalitatea maghiară a acestor meleaguri, pe timpul “Româniilor populare”, a voievodatului lui Gelu din aria căruia făcea parte şi această localitate, nu cunoaştem date. Schimbarea numelui satului din Iapa în Fântânele se face la intervenţia locuitorilor satului în anul 1963. Noua denumire derivă de la o parte de hotar a satului care poartă acest nume. În 1968 găsim pentru prima dată denumirea actuală Fântânele – Rus, fapt ce o deosebeşte de celelalte şapte localităţi cu denumire de Fântânele existente în Transilvania. Situat în partea de NE a judeţului Sălaj, la aproximativ 65 km depărtare de reşedinţa acestuia – Zalău, în comuna Rus şi la 38,8 km de municipiul Dej, judeţul Cluj, satul Fântânele – Rus (Iapa de altădată) a făcut parte, în timpurile imemorabile, din acele forme administrative obşteşti conduse de sfatul bătrânilor şi cneji cunoscute sub denumirea de “Românii populare”. Ulterior, această aşezare a făcut parte din voievodatul lui Gelu, din comitatele Dăbîca, Solnocul Dinlăuntru, iar mai târziu din comitatul Solnoc – Dăbîca – unul dintre cele mai întinse şi importante comitate din Transilvania, cu o populaţie, în marea lui majoritate, românească. După Unirea cea Mare de la 1918, satul a aparţinut judeţului Someş, fiind comună rurală cu denumirea de Eapa, iar după cel de-al Doilea Război Mondial şi reorganizarea administrativ – teritorială din raionul Dej, regiunea Cluj, până în 1968 când se reînfiinţează judeţele, iar localitatea este cuprinsă în judeţul Sălaj, din care face parte şi azi. Satul este aşezat întro vale îngustă la aproximativ patru km SV de centrul comunei Rus şi se învecinează la NE cu satul Rus, la E şi SE cu satul Şimişna, la S cu Valea Hranei şi Valea Ciurenilor, la V cu valea Loznei, iar la NV şi N cu pădurea ce se întinde până la Surduc, cunoscută sub denumirea “la cele pădurii”. Satul Fântânele – Rus este tipul de aşezare situată de o parte şi de alta a văii care trece prin localitate, cunoscută sub numele de Valea Iepii şi este străjuit de o parte şi de alta de dealuri semeţe, având unele ramificaţii pe firul unor văi şi pâraie atât la dreapta cât şi la stânga uliţei principale care merge în paralel cu firul văii. În popor, de la bătrânii satului, s-a transmis o versiune că primele aşezări ale satului ar fi fost la Hlube, ulterior la Ştiubei, Selişte şi Vădurele, mai târziu coborând la vale pe actuala vatră a satului. Relieful cuprinde forme de teren înclinate şi dealuri cu pante, uneori abrupte, acoperite cu păduri de foioase şi răşinoase, păşuni, precum şi terenuri propice agriculturii şi pomiculturii. Din punct de vedere al punctelor cardinale, satul Fântânele – Rus este situat la 47°17’ latitudine şi 23°35’ longitutinde, la o altitudine de 200 m faţă de nivelul mării. Pe teritoriul satului, aproape la fiecare casă, se găseşte fântână (de aici, probabil, şi denumirea actual a satului – n.n.), majoritatea lor fiind clădite din piatră şi acoperite, având apă potabilă, iar în hotar sunt zeci de fântâni amenajate în special pe timpul verii, cu apă bună de băut. Atât fântânile cât şi valea satului nu seacă niciodată, oricât de mare ar fi seceta. Logica istorică ne permite să arătăm că această localitate făcea parte dintr-o obşte sătească alcătuită chiar din mai multe sate, obşte ce a existat în mod cert, fiind condusă de cneji sau juzi. Când scrierile încep să pomenească mai multe despre această localitate şi despre celelalte din jur, satul era format şi consolidat. Caracterul pur românesc al satului e consemnat încă de la conscripţia din anul 1733 şi de la conscripţia lui Bucow, din perioada anilor 1760 – 1762, când în sat erau un număr de 31 de familii, toate de români ortodocşi, iar în anul 1850, când s-a făcut primul recensământ pe naţionalităţi în Transilvania, au fost înregistrate un număr de 236 suflete, din care 235 erau români şi unul ţigan. După unele presupuneri, primii locuitori ai satului au venit din comuna Borşa din Maramureş. Căpetenia lor ar fi fost nobilul Grad Simion. Dacă facem o analiză atentă a perioadei când a fost atestată documentar localitatea şi ce frământări au avut loc în Transilvania acelor timpuri, determinate de conflictul ce a apărut între voievodul maramureşean Bogdan şi regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, datorită faptului că Bogdan ignoră autoritatea suzerană a regelui, fapt pentru care îi sunt confiscate averile din domeniul Cuhea, cu mai multe sate, printre care şi Borşa, atunci e verosimilă versiunea că o parte din slujitorii acestui voievod român cu titlu nobiliar să fi părăsit acea zonă împreună cu alţi ortaci ai săi şi să se fi stabilit pe aceste meleaguri. Sigur, e şi aceasta o presupunere, dar nu e singura care să ne convingă că aceste locuri nu erau populate cu mult inainte de data mai sus amintită. Aceasta cu atât mai mult cu cât satul e consemnat la 1338 ca făcând parte din plasa Rogna, localitate ce e cunoscută încă din antichitate, iar în daniile specifice epocii respective privind satul Iapa se implică însuşi împăratul, regii Ungariei şi principii Transilvaniei, dăruind parte din pământul satului unor dregători cu funcţii mari la curţile lor sau oraşului Cluj. Cele mai importante în acest sens fiind: în 1378 regele Ludovic I de Anjou a dăruit parte din hotarul satului vistiernicului reginei, Becbec Gheorghe şi fiilor săi; cel mai mare rege al Ungariei, Matei Corvin – de origine română, din familia Huneazilor – dăruieşte satul judelui Cetăţii Almaşului, Pongracz Ioan; împăratul Maximilian, în 1572, întăreşte dreptul de folosinţă a satului lui Balassa Andrei şi soţiei sale Sofia. În anul 1594, principele Sigismund Bathory dăruieşte acest sat, care până atunci aparţinea Gârboului şi domeniului de la Aghireş, administratorului principal al comitatului Dăbâca, Khendi Alexandru, alături de alte moşii din satele Escu, Jurca, Ceaca, Hăşmaş, Poiana Valea Lungă, dar pentru scurt timp, deoarece, pe 18 octombrie 1594, tot principele i le va lua, drept pedeapsă pentru vina necredinţei lui, dăruindu-le oraşului Cluj. La 1600, marele voievod Mihai Viteazu întăreşte dreptul de proprietate a oraşului Cluj asupra acestor posesiuni printr-un document întocmit la Alba Iulia, pe 14 ianuarie 1600, semnat de voievod cu litere chirilice. Însăşi implicarea acestor conducători în aceste danii dovedeşte că localitatea prezenta o oarecare importanţă în vremurile respective, că aceasta era formată, consolidată şi oferea toate condiţiile prielnice de locuire şi vieţuire a omului în acest spaţiu. Rezultă, deci, că începând din anul 1594 şi până în anul 1922, oraşul Cluj deţinea părţi însemnate din moşia satului. Primele date mai concludente despre locuitorii satului ne sunt oferite de conscripţia făcută în anul 1733, când sunt amintite în sat un număr de 20 de familii (aproximativ 100 locuitori). După aproximativ 29 de ani, în intervalul anilor 1760 – 1762, are loc o nouă conscripţie, prilej cu care sunt înregistrate în sat 31 de familii cu aproximativ 155 persoane, toate de români de religie ortodoxă. La recensământul din anul 1850 au fost înregistraţi în sat 236 de locuitori din care 109 bărbaţi şi 127 femei. Din totalul de 236 înregistraţi, 235 erau români şi unul ţigan. În anul 1906 au fost înregistraţi 562 locuitori. În anul 1947 satul avea un număr de 863 locuitori din care unul mai era evreu. Locuitorii satului au fost de-a lungul istoriei sale români. Ocupaţia lor a fost agricultura, îndeletnicire strămoşească, şi creşterea animalelor. Alimentul de bază a fost mălaiul. Îmbrăcămintea lor se confecţiona de către ei în gospodărie şi consta din: suman, sumne, opinci, pieptar, cioareci, căciulă de miel (iarna), iar în timpul verii umblau în cămaşă de cânepă, ismene largi, de obicei desculţi şi acoperiţi cu clop de paie, confecţionat tot în familie, de regulă din paie de ovăz. La început, când satul era dispus pe partea de hotar la Hlube, casele oamenilor erau de tipul bordeelor, semi îngropate, cu camere destul de sărăcăcioase şi întunecoase. Ulterior, acestea s-au îmbunătăţit şi constau, de obicei, dintr-o cameră de locuit, cu pardoseală de pământ, o tindă, prispă de-a lungul casei, construite din lemn cu fundaţie foarte joasă, acoperite cu paie sau şindrilă. Anexele gospodăreşti erau răspândite prin curte. În ceea ce priveşte calitatea pământului din hotarul satului, acesta, pe la 1750, era apreciat ca fiind de slabă calitate. Recolta de toamnă atingea doar cantitatea de produs semănat, iar porumbul îndeosebi se cocea numai în condiţiile unui timp favorabil, probabil şi din cauza marilor suprafeţe de păduri care menţineau un climat mai răcoros în tot timpul anului. După desfiinţarea iobăgiei, măsură luată în urma Revoluţiei de la 1848, hotarul satului la recensământul din 1900 era de 2544 iugăre, iar la recensământul din 1910 de 2516 iugăre, din care o suprafaţă de 1453 iugăre era proprietatea oraşului Cluj şi 1063 iugăre a locuitorilor satului. Ne este cunoscut că unul din piscurile luptei antifeudale din Transilvania evului mediu a fost Răscoala de la Bobâlna din 1437 – 1438. Cum conducerea se afla la mai puţin de 20 de km de localitatea Iapa e imposibil ca locuitorii satului Fântânele – Rus să fi stat pasivi în faţa unei asemenea mişcări, mai ales când revendicările acesteia îi vizau şi pe ei. Un alt moment de vârf în a cărei arie de desfăşurare a intrat şi localitatea Fântânele – Rus a fost războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Dacă au fost sau nu tineri sau bărbaţi din sat angajaţi direct în vâltoarea acestui eveniment nu se cunosc date exacte, dar urmările acestui război au fost în mod cert simţite şi de iobagii, jelerii sau clăcaşii acestei localităţi. O explozie a ţărănimii ardelene, ajunsă la marginea răbdării, supusă unei sistematici asupriri şi exploatări a constituit răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din 1784. Cine au fost cei şase ţărani din acest sat participanţi, alături de cei peste 2500 de ţărani aduşi înadins la supliciul lui Horea şi Cloşca din Cetatea Alba Iulia, nu ştim. Ştim doar ecoul ce l-a avut această răscoală în rândul ţăranilor de pe Valea Someşului, inclusiv a iepenilor, ecou al cărui roade aveau să apară abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea, când şi acest sat îşi are reprezentanţi în delegaţia ce a plecat la Viena cu Memorandumum în 1892 şi la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918. În 1914 a izbucnit Primul Război Mondial cu toate ale lui: mobilizare, restricţii, rechiziţii, nevoi, foamete, drame umane, lacrimi şi suferinţe. Nu s-au găsit date exacte despre bărbaţii şi feciorii din sat care au participat la acest război, dar ştim sigur că un număr de 27 dintre aceştia nu s-au mai întors în sat niciodată. Atât în Rus, cât şi în Iapa, bisericile au fost lipsite de clopotele ce chemau credincioşii la rugăciune, transformându-le în tunuri şi alte nevoi militare. De la biserica din sat au fost luate două clopote mari, clopotul mic existent şi azi în biserică a fost scăpat ca prin minune, fiind ascuns întro fântână. Perioada dintre cele două Războaie Mondiale a fost o perioadă în care şi în comuna Eapa, asemenea altor localităţi de pe Valea Someşului, au avut loc importante prefaceri de ordin economic, social şi politic. Au fost duşi din sat pe front peste 20 de bărbaţi şi tineri, din care 11 s-au jertfit în lupte pentru ca urmaşii lor să trăiască mai bine şi în libertate. În anul 1937 a fost ridicat, în curtea şcolii, un Monument al Eroilor pe care au fost dăltuite numele celor ce s-au jertfit în bătălii.

Biserica. Se presupune, din informaţiile primite de la bătrâni din sat, că prima biserică din sat a fost la Hlube, acolo unde a fost şi prima vatră a satului. Ulterior s-a construit o biserică pe Ştiubei. Despre această biserică avem date din conscripţia de la 1733, care ne furnizează informaţii privind existenţa unei biserici din lemn, păstorită de preotul Lupu. A treia biserică este cea construită înaintea anului 1810, pe locul unde astăzi e şcoala satului, iar, după prezumţii, în anul 1810 s-a sfinţit cu hramul “Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În această biserică au slujit preoţii: Andrei Grad (1835 – 1857), Ioan Cristea (1857 – 1867) şi Ananie Tioforu (1867 – 1877). La jumătatea secolului al XIX-lea, biserica din sat devine filie la biserica din Rus şi se reînfiinţează ca parohie în 1941, când preot era Vasile Mocanu. A patra biserică a fost construită tot din lemn, apoperită cu şindrilă, cu un singur turn, pe locul unde azi e crucea din lemn din faţa bisericii actuale, fiind sfinţită cu acelaşi hram în anul 1887. În jurul acestei biserici erau aşezate mese din piatră pe care la Sfintele Paşti oamenii satului, îndeosebi cei mai bogaţi, aduceau ouă roşii, brânzoici, păscuţă, slănină etc., dând pomană săracilor. Aici au slujit preoţii Bilţiu Aurel (1888 – 1932) şi Vasile Mocanu (1932 – 1948), în timpul căruia s-a demolat această biserică. A cincea biserică, construită din zid cu fundaţie din beton şi acoperită cu tablă, este cea existentă şi azi, zidită în anii 1935 – 1936, aproximativ pe acelaşi loc. Construcţia a fost terminată întrun timp relativ scurt, în numai doi ani de zile, şi asigurată cu toate cele necesare desfăşurării cultului. În ziua de 8 noiembrie 1936, la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ocrotitorii acestui sfânt locaş, biserica a fost sfinţită. În anul 1967, interiorul bisericii a fost pictat în întregime, iar în 1969 s-a sfinţit din nou biserica, în prezenţa Episcopului de Oradea, Vasile Coman. În 1971 s-a introdus lumina electrică. În anii 1980 – 1984 au fost cumpărate, cu contribuţia sătenilor, două clopote mari. De la sfinţirea acestei biserici şi până în prezent, au păstorit în acest locaş următorii preoţi: Vasile Mocanu (1932 – 1948), Teodor Costin (1949 – 1952, 1957 – 1970), Gavril Susan (1952 – 1953), Gheorghe Feti (1953 – 1954), Ioan Gavriş (1954 – 1957), Vasile Şomcuteanu (1970 – 1991), Claudiu Bene (1991 – 1994), Cristian Crişan (1994 – 1997) şi Claudiu - Vasile Căprar (din 1 septembrie 1997 până în prezent).
Şcoala. În anii 1860 – 1862 s-a înfiinţat prima şcoală la Rus, şcoală comună pentru satele Rus şi Iapa. În 1878, iepenii cer şcoală separată de şcoala Rus, pretinzând ca învăţătorul din Rus să vină vinerea şi sâmbăta în Iapa să înveţe copiii. Această şcoală a fost din lemn, având o singură sală de clasă, cu o suprafaţă de 30 mp, precum şi locuinţă pentru învăţător. Aceasta era dispusă lângă biserică, pe locul unde se află azi şcoala satului şi avea un pronunţat caracter confesional.



Resfinţirea bisericii din parohia Stârciu

Biserica „Sfântul Nicolae”, din Parohia Ortodoxă Română Stârciu, a fost resfinţită, cu voia lui Dumnezeu, de Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, la data de 8 septembrie 2012, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, cu ocazia centenarului de la târnosire şi în urma reparaţiilor capitale de o însemnată valoare, din ultimii ani. Această biserică este înscrisă pe lista viitoarelor monumente de arhitectură din România, cu documentaţia de specialitate şi demersurile cuvenite. Sperăm şi dorim să primim această recunoaştere a valorii bisericii noastre ortodoxe, minuţios proiectată de un arhitect din Germania şi care face legătura între secolul al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea din punct de vedere arhitectonic, şi nu numai atât.

Dorim să coborâm pe firul întreit tors de istoria, credinţa şi cultura acestor de Dumnezeu binecuvântate locuri sălăjene de la poalele Munţilor Meseş. Bezna uitării poate fi străpunsă de aduceri aminte şi mărturii concrete imortalizate pe suport clasic. Locuind şi îndeplinindu-mi misiunea de cleric ortodox şi păstor spiritual al turmei cuvântătoare din această localitate, am urmat îndatoririle preoţeşti de a învăţa, de a sfnţi viaţa prin sfintele slujbe rânduite şi de a-i coordona pe credincioşii păstoriţi la „păşunea cea aleasă” pentru mântuirea sufletului, cu ajutorul harului divin, a credinţei şi a faptelor bune.

Satul Stârciu, aparţinător comunei Horoatu Crasnei, judeţul Sălaj, este aşezat în bazinul superior al Văii Crasnei, din Depresiunea Şimleului Silvaniei, în partea de sud-vest a judeţului. Are o suprafaţă de 8.439 ha, din care 926 ha intravilan şi 7.513 ha extravilan. Populaţia comunei numără 2.850 persoane, cu 1.561 de gospodării, proprietate privată. Din aceeaşi comună fac parte şi satele: Horoatu Crasnei, care este reşedinţa comunei, Şeredeiu, Hurez şi Poniţă.

Prima atestare documentară a satului datează din anul 1341 (cu denumirea de Olacalis Bogdanyhaza = Casa lui Bogdan), adică cu 671 ani în urmă, ca sat românesc aparţinător Cetăţii Valcăului. Zona geografică a satului se bucură de un pitoresc deosebit, cu pământ fertil, păşuni întinse, păduri frumoase, fiind protejată de Munţii Meseşului.

La Stârciu există patru situri arheologice atestate. În primul rând amintim cetatea dacică numită „Cetăţeaua”, apoi două turnuri de observaţie romană şi drumul de graniţă care lega capitala Porolissum de cetatea Bologa. Mai putem aminti câteva dovezi ale trecerii slavilor şi ale ocupaţiei turceşti încă necercetate amănunţit de cercetători istorici autorizaţi. Aşa avem două morminte tumulare din timpul trecerii slavilor şi pietre de morminte cu inscripţii nedescifrate. Tot aici ştim că în anii 1918-1919 a fost o zonă a graniţei provizorii, unde armatele române au stat un an de zile.

Nu putem trece cu vederea valoarea celor trei sfinte biserici din satul Stârciu, prima având hramul „Sfântul Nicolae” şi fiind târnosită, în anul 1912, de primul patriarh al României, Miron Cristea. A doua biserică este cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, fiind construită între anii 1936 – 1945. A treia este biserica de lemn din Poiana Stârciului, construită lângă Izvorul Îngerului sau „Fântâna Leacului” (vindecării), în anul 2006, care nu a fost încă târnosită, din motive binecuvântate.

Din istoricul primei biserici aflăm că a fost construită între anii 1904 – 1911 în timpul păstoririi preotulul Petru Tămăşoiu, epitrop fiind Gavril Taloş. Construcţia bisericii are formă de cruce, cu două arcade laterale (tricong). Fundamentul este din piatră, zidurile din cărămidă , iar acoperişul din plăci subţiri de ciment, numite eternit. Turla este acoperită cu tablă zincată. Biserica a fost târnosită la data de 9 septembrie 1912 de către primul patriarh al României Miron Cristea, atunci fiind episcop de Caransebeş. Epitropul Gavril Taloş a donat locul pentru biserică în centrul satului. Sunt amintite lucrările de reparaţii exterioare, din anul 1974, în timpul suplinirii parohiei vacante de către preotul Pamfil Vlaicu de la Parohia Ort. Şeredeiu. În interior a fost zugrăvită în anul 1937 cu cheltuiala preotului paroh Vasile Stanciu şi a soţiei sale Elena. Este menţionată renovarea interiorului sfintei biserici, respectiv tencuirea pereţilor, a bolţii, repararea acoperişului, tencuieli şi zugrăveli exterioare, cu purtarea de grijă a fostului preot paroh Ştefan Morlocan, epitrop I fiind Nicolae Huluban, epitrop II Ioan Şerban, prin jertfelnicia Consiliului Parohial, a Comitetului Parohial şi a tuturor credincioşilor. Lucrările au fost executate de meseriaşii din sat.

Pr. paroh, Florian Onica



Resfinţirea bisericii din localitatea Piroşa

Duminică, 2 seprembrie 2012, Preasfinţitul Părinte Petroniu a resfinţit biserica din localitatea Piroşa, filie a parohiei Poieniţa, protopopiatul Jibou.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinţia sa a hirotesit întru iconom stavrofor pe Preacucernicul Părinte paroh Ioan Cardoş.

Satul Piroşa intră în componenţa comunei Băbeni, judeţul Sălaj. Comuna Băbeni, cu cele cinci aşezări, are o suprafaţă de 53,89 km pătraţi şi se întinde la contactul a trei mari unitaţi de relief: culoarul Someşului, dealul Şimişna-Gârbou şi podişul Purcăreţi-Boiu Mare-Jugăstreni.

Din punct de vedere al vechimii, localitatea Băbeni apare pentru prima data menţionată în documente în anul 1377, sub denumirea de BABA.

Primele ştiri despre Piroşa le avem din anul 1603, când ştim că este un sat care aparţine de districtul KOVAR.

Piroşa este nume de persoană şi se trage din slavona veche "pyro" şi din greacă "Πμρος" care înseamnă păiuş, tufă.

De-a lungul anilor localitatea a purtat mai multe denumiri: în anul 1603 PIROSFALVA, în 1831- PIROŞA, în greacă STEINGRUND.

În anul 1567 sunt enumerate satele care aparţin districtului KOVAR, dar Piroşa nu este prezentă, deci s-a format între anii 1567-1603.

În anul 1607 RAKOCZY ZSIGMOND i-a promis lui SZOLATI SZEKES ANDRASNAK că dacă satul va ajunge cândva sub "dominaţia" sa i-l va face cadou.

Satul de-a lungul timpului a avut mai mulţi stăpâni, iar în 1898 îl avem ca stăpân pe JOSIKA SAMUEL.

Locuitorii satului sunt ţărani români, a caror ocupaţie a fost agricultura şi creşterea animalelor. Casele lor erau construite din lemn, acoperite cu paie, fără hornuri, cu ferestre mici, iar mai târziu, mai rar, s-au construit şi case cu pridvor.

Numărul locuitorilor din acest sat a fost sporit de cei din CZIKOI, de familia PECHY care au adus aici 3 familii de iobagi: Todoruţ, Porumb şi Brânduşan. Urmaşii acestora locuiesc şi azi aici. La 1603 locuitorii satului erau; 9 iobagi, 1 om liber şi 16 case goale.

Biserica este construită din lemn în anul 1841 şi are hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În anul 1868 a fost sfinţită. Deasupra uşii din naos se găseşte inscripţia "Această Sfântă biserică sau zugrăvit în anul 1862”.

Până în 1862 este o eclesie independentă, iar după această dată devine mănăstirea din KISMEZO. Clopotele sunt din anul 1850.

Pe lângă biserică a funcţionat şi o scoală care a fost întreţinută de biserică. Filia Piroşa aparţine parohiei Poieniţa din 1847 împreună cu satul Şoimuşeni. Primul paroh a fost R.D. GEORGIUS DANCIU, iar cantor a fost PETRUS POPOVICIU. Satul Poieniţa avea 488 locuitori, Piroşa-150; Şoimuşeni 206.

În 1770 se cunoşteau urmatoarele zone de hotar: Fântânele, Zugău, Carpini, Peştera Poiana Bârsoii, Valea ascunsă, Izvoraş, Zănoaga, Dâmbul Acăstăului, Fântâna Cozlii, Tăut.

Un eveniment cu totul deosebit a avut loc în vara anului 1602 când ţăranii trimişi de turci în urmărirea austriecilor vor arde şi devasta cumplit satele Chioarului. Din cele 108 case arse şi distruse de turci în satele oficiatului Clemens Băbeni, 28 se aflau în satul Ciocmani, 46 în Băbeni, 18 în Poieniţa şi 16 în Piroşa. E semnificativă, în sensul marilor nădejdi a românilor ardeleni, însemnarea din 29 apr./ 9 mai 1601 de pe TETRAEVANGHELUL cumpărat de tăranul LAZAR FAUR din Piroşa care zice "în zilele evlaviosului domn Io Mihail Voivod". În anul 1603 a fost dăruit Bisericii locale, dar acest document în cursul vremii a dispărut şi dupa unele informaţii ar fi în Serbia, Belgrad.

Preoţi cunoscuţi care au slujit în filia Piroşa: Olteanu Ioan, Muste Emil (1966-1972), Mureşan Adrian (1972-1979), iar din mai 1979 până în prezent preot Ioan Cardoş. Prin anii 1970-1971 s-a repictat biserica, iar în 2011 s-a reîmprospătat şi reparat pictura în urmă degradării şi a infiltraţiei apei prin tavan.

În 1990 s-a învelit biserica cu tablă, s-a pus o noua Cruce pe turlă şi s-a vopsit. S-a consolidat Biserica prin turnarea unei şape de beton şi parchetare. La altar s-au adaugat uşile diaconeşti, şi o nouă icoană a Maicii Domnului. Biserica fiind prădată de hoţi, s-au pictat noi icoane ce o împodobesc. S-au facut trotuare şi s-a pavat în faţa Bisericii. Curtea Bisericii şi cimitirul au fost împrejmuite cu plasă. S-a împodobit Sf. Masă cu veşminte noi, cu Sfinte Cruci şi sfeşnice noi, la care se adaugă Sfintele Vase, veşminte, prapori, cădelniţa, Evanghelia şi celelate cărţi de cult.

În acest an se implinesc 150 de ani de la zugrăvirea bisericii şi 409 ani de la atestarea documentară a satului Piroşa, drept pentru care Preasfinţitul Părinte Episcop Petroniu a binevoit a poposi şi sfinţi biserica şi pe credincioşii satului.

Pr. Ioan Cardoş



Hramul Manăstirii Bic

Miercuri, 29 august 2012, Preasfinţitul Părinte Petroniu a săvârşit Sfânta Liturghie în altarul de vară al Mănăstirii Bic, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.

La slujbă au fost prezenţi mulţi credincioşi veniţi din toate colţurile judeţului şi nu numai. Răspunsurile la strană au fost date de corul de maici al Mănăstirii Govora.



Liturghie Arhierească la parohia Naşterea Maicii Domnului din Zalău

Duminică, 26 august 2012, Preasfinţitul Părinte Petroniu a săvârşit Sfânta Liturghie în demisolul bisericii cu hramul "Naşterea Maicii Domnului" din cartierul Dumbrava Nord al Municipiului Zalău.

Din sobor au mai făcut parte Preacucernicul Părinte Ioan Ardelean, parohul bisericii şi consilier administrativ în cadrul Centrului Eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Vasile Brete, slujitor la aceeaşi biserică, Preacucernicul Părinte Ioan Ghiuruţan, preot pensionar şi Preacucernicul Părinte Mihai Dobocan de la parohia Recea Mică.



Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din Episcopia Sălajului

În data de 23 august 2012, a avut loc la Centrul Eparhial din Zalău, sub conducerea Preasfinţitului Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din Episcopia noastră.
Au fost prezenţi toţi reprezentanţii celor şapte aşezăminte monahale din eparhie, care şi-au prezentat realizările sau neîmplinirile din locaşurile păstorite de dânşii.
Preasfinţitul Părinte Petroniu şi-a exprimat bucuria şi satisfacţia pentru faptul că în ciuda lipsei acute a personalului monahal şi a condiţiilor economice grele, viaţa duhovnicească şi gospodărească din mănăstiri evoluează foarte bine, iar aşezămintele monahale au devenit adevărate focare de viaţă duhovnicească.
În continuare, s-au dezbătut probleme administrative şi duhovniceşti, exprimându-se încrederea că pe viitor viaţa monahală va progresa spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor.



Resfinţirea bisericii din parohia Plesca

Astăzi, în Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv), biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae din Parohia Plesca, a îmbrăcat straie de sărbătoare. Lăcaşul de cult a fost, pentru câteva ore, o adevărată “catedrală”, întrucât Sfânta Liturghie a fost săvârşită de către Preasfinţitul Părinte Dr. Petroniu Florea, Episcopul Sălajului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Din sobor a făcut parte şi Preacucernicul Părinte Dan Haiduc, protopopul Şimleului. Au fost prezenţi credincioşi din sat, dar şi din împrejurimi. Cu acest prilej a fost resfinţită biserica parohială, la finalizarea lucrărilor efectuate în ultimii ani, prin grija şi sârguinţa Preacucernicul Parinte Florin Botofan, care păstoreşte cu vrednicie în această parohie, de peste 10 ani.
Satul Plesca, comuna Cizer, judeţul Sălaj, este atestat documentar din anul 1471, luna mai, ziua 9, sub numele de Palyhcska, când este cerut de la rege de către Porlagi Mihai şi soţia sa, împotriva cărei cereri se opune Horvathy Ioan şi Andrei ( Petri Mór, Szilagy Varmegye monographiaja, vol. III, p. 197).
Numele vine, zice-se de la palecz, care în slavona veche înseamnă “deget” (paliczka = o nuia ce se poate ţine între două degete ). De-a lungul anilor denumirea localităţii va fi ortografiată în diverse moduri: 1481 - Paliycska, 1485 - Alspalizka, Felsewpalizka, 1487 - Alsopaliyzka, Felsopalyzka, 1847 - Policza, Plesca, Pleszka, 1850 - Plexzka, 1854 - Paliszka, Pletca.
În iunie 1476, regele Matyas a însărcinat conducerea din Mănăşturul Clujului să pună noi pietre de hotar acestei moşii. În 1481 Banffi Andrei, marele presbiter din Baci, dă în zălog şi această moşie a satului Plesca lui Losonczi Mihai. În 1533, iobagii lui Peres Gaspar au trebuit să plătească impozit pentru două porţi, în schimb iobagii lui Peres Pal numai pentru o poartă. În afară de aceste trei porţi existau în sat o casă a primarului, 11 ale săracilor, o casă de servitor şi 4 case noi.
Din anul 1554 până la începutul secolului al XIX-lea acest sat nu este pomenit decât în conscripţia Bucov (1760-1762) când aici figurau 18 familii româneşti ortodoxe (Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni între anii 1760-1762, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj, 1926, p. 618). În anul 1805, sunt 23 de moşii cu iobagi, iar în 1847 erau 192 de suflete, având o biserică de lemn (Petri Mór, op. cit. pag. 197).
Recensămintele populaţiei efectuate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea consemnau pentru localitatea Plesca, următoarele date: anul 1850 - 163 locuitori şi 31 de case; anul 1857 - 164 locuitori şi 34 de case; anul 1880 - 163 locuitori şi 37 de case; anul 1880 - 203 locuitori; anul 1900 - 193 locuitori şi 36 de case.
La 1 Decembrie 1918, printre cei 1228 de delegaţi sosiţi la Alba Iulia din toate colţurile Transilvaniei, cu dorinţa şi hotărârea fermă de a se sfărâma graniţele vitrege care i-au separat de fraţii lor de peste Carpaţi, s-au aflat 44 de delegaţi cu drept de vot din Sălaj. Din comuna Cizer au participat, conform Raportului Notariatului Cercual Cizer din 14 ianuarie 1922: „o delegaţie din Cizer, alcătuită din 3 persoane, condusă de preotul Coriolan Ossian; o delegaţie din Pria, care cuprindea 4 persoane, sub conducerea învăţătorului Matei Vasile; o delegaţie din Boian, formată din 2 persoane şi o delegaţie din Plesca formată din 2 locuitori” (Paul Abrudan, Documente privind Sălajul în anul 1918, A.M.P., Zalău 1981, p. 495). Dintre participanţi sunt numiţi: Paul Gaga, Lupuţ Crăciun, Nicorici Teodor, Caraba Nicolae, Pop Gheorghe, Ţârlea Crăciun al Porcului şi Gaidoş Nicolae (Comandantul Gărzii Naţionale Pria, care a dus steagul tricolor ascuns sub haină).
Ca o curiozitate, menţionăm că numele de localitate Plesca este unicat în nomenclatorul localităţilor României.
Biserica La sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea plescanii şi-au construit o biserică de lemn pe dealul de lângă Mesteceni. Aceasta n-a rezistat timpurilor şi în locul ei, în 1926, sătenii şi-au ridicat o biserică de cărămidă, care există şi astăzi.
Între anii 1985-1987 s-au făcut reparaţii interioare şi exterioare sub păstorirea preotului paroh Vasile Trifan. În anul 1988 prin jertfelnicia bunilor credincioşi, zugrăvitu-s-a această biserică de pictorul Mihai Covaciu din Baia Mare.
Până în anul 1998 Plesca a fost filie, iar din acest an a devenit parohie de sine stătătoare, având ca întâi paroh pe părintele Petru Ardelean (1998-2002),care a început construcţia casei parohiale, urmat de actualul părinte paroh Florin Botofan, care a definitivat construcţia casei parohiale şi a realizat lucrări de modernizare şi înfrumuseţare a Bisericii parohiale, atât în interior, cât şi în exteriorul sfântului locaş, amenajând curtea bisericii şi construind un frumos altar de vară.
Pentru rodnica activitate a Preacucernicului Părinte Florin Botofan, precum şi pentru strădania şi jertfelnicia celor 47 familii de credincioşi ortodocşi ai Parohiei Plesca, Preasfinţitul Părinte Petroniu a încununat eforturile tuturor, oferind părintelui paroh distincţia de iconom.

Pr. Dan Haiduc, protopop
Pr. Florin Botofan, paroh





episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=162&vanzari=162 patriarhia.ro www.parohii.episcopiasalajului.ro www.biserici-lemn.episcopiasalajului.ro/ www.liceul-ortodox.episcopiasalajului.ro/ www.invatamant.episcopiasalajului.ro episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=156&vanzari=156 basilica.ro